Aceeași oră, aceeași dată, aceeași noapte, doar că 17 ani mai târziu….

Oră târzie, oboseală, dar în același timp agitație… marți, noaptea de 19 spre 20 noiembrie 2001… Oră târzie, oboseală, dar în același timp agitație…marți, noaptea de 19 spre 20 noiembrie 2018… Au trecut 17 ani ca și cum ar fi fost doar o clipă…

Marți… noaptea de 19 spre 20 noiembrie 2001…

Închid ochii cu greu, cu aceeași teamă de mult prea multe luni, teamă că va suna telefonul și va prevesti moartea tatălui meu. Simt o neliniște interioară. De data asta parcă chiar nu vreau să dorm, însă pleoapele îmi sunt grele. Pare că adorm profund, dar, în același timp, văd clar și simt și aud și sunt acolo, pe holurile spitalului unde este internat tatăl meu. Da, sunt acolo, îl văd mort pe targă, plimbat pe holul lung, scos din salonul unde a stat internat 2 săptămâni. Simt durere. Acea durere că l-am pierdut, și teama care mă încerca încă de acum 4 ani de când am aflat cumplitul lui diagnostic, teama că voi deveni un copil orfan. Orfan de tată. Nimic nu mă poate îngrozi mai mult. Îmi e teamă că îmi pierd identitatea, că rămân vulnerabilă, fără apărare, fără iubirea necondiționată pe care am simțit mereu că mi-o poartă, fără chipul lui blând, fără fermitatea lui de părinte, fără bunătatea lui și fără îmbrățișarea lui caldă. Fără poveștile nenumărate întotdeauna cu final fericit, fără esență, golită de tot ce sunt.

Brusc revin aici, în patul în care adormisem, decalaj de 17 ani… într-un alt oraș, departe de tatăl meu și de spitalul părăsit de targă. Mă trezesc vorbind, înspăimântată și în același timp foarte sigură. Afirm MOARE TATA! Lângă mine prietenul meu de pe atunci, nedumerit, ce s-a întâmplat, te rog liniștește-te, așa spui de luni de zile…te rog…liniștește-te. Repet într-una precum un reportofon cu butonul blocat MOARE TATA MOARE TATA DE DATA ASTA CHIAR MOARE TATA Ca și cum ar fi putut muri de mai multe ori, dar prin măiestria lui continua să fenteze moartea. Iritare, frustrare MOARE TATA am văzut MOARE TATA Nedumerit întreabă unde am văzut. Liniștește-te, te rog… și mă strânge în brate. Mă irit și mai tare. El nu aude ceea ce eu am spus foarte tare și clar: MOARE TATA! Ce simt, ce am văzut îmi dă convingerea că, de data asta, teama mea se va materializa, o existență la fel de concretă precum țipetele ce o anunță. Stau încătușată în pat toată noaptea. Nu somn, nu liniște. Spre dimineață, toate imaginile nopții îmi dau certitudinea de a mă ridica din pat sărind ca un arc sub presiune, de a mă îmbrăca în negru din cap până în picioare, de a număra mecanic zilele astăzi tata moare, deci joi îl înmormântează, deci joi mă reîntorc și vineri revin la lucru. Dau un sms șefului spunându-i că plec la înmormântarea tatălui și că mă întorc vineri la lucru, precum am calculat.

Neliniștită și iritată, tot drumul de la Timișoara către orașul natal mă dedau hipergândirii. Coerent, îmi fac scenarii în drum spre spital. Dacă nu mă lasă să intru la el pe motiv că nu este pauză de prânz, ce fac? Le spun: MOARE TATA! Mă frământ pentru ca la intrare nici măcar să nu fiu privită. Merg glonț spre etajul cu salonul unde îl lăsasem cu o săptămână înainte.

Îl găsesc în comă, cu privirea pierdută în gol, însă simt și știu că mă aștepta. Nu aș fi înțeles niciodată moartea fără să ajung. Nu ar fi putut pleca fără să mă știe acolo – gând care arată prea bine cât de greu acceptă omul pierderea. Îi vorbesc preț de câteva secunde. Simt că nu mai este timp. O îndemn pe mătușa mea să îi aprindă lumânarea. Se uită straniu la mine… Ce știi tu copilă, ai mai stat lângă cineva pe patul de moarte? Răspund ferm: NU! Dar ce contează!! MOARE TATA! Nu îmi dă crezare așa că mă înfig pe ușa salonului, caut o asistentă pe care o oblig să îl consulte. Pulsul spre 4… Îmi dă rapid crezare și o îndeamnă pe mătușa mea să aprindă lumânarea. O sun pe mama care îl veghease toată noaptea. Mătușa încearcă să mă oprească. Este obosită, nu a dormit deloc. Răspund răspicat: MOARE TATA! Sunt agitată precum o leoaică care nu-și găsește puiul. Oricine încearcă să mă oprească de la ceea ce simt, cred, văd mă face irațională!

Sună telefonul de la birou. Răspund: Nu pot vorbi, moare tata, vorbim mai târziu. Închid și continui să mă agit până ce mătușa aprinde lumânarea și mama intră pe ușa salonului. Mama mă roagă să părăsesc camera, căci nu va putea pleca. În astfel de momente, pare că până și inconștiența cerebrală a unui om nu ține cont de realitatea fiecărui părinte de a-i fi greu să se despartă de copilul lui. Ascult, ies cu capul plecat, ușa nu apucă să se închidă bine și… MOARE TATA.

Premoniție sau nu, frica mea că nu voi fi lângă el în ultima clipă mă ajută să îmi iau rămas bun. Îl văd în scurt timp la fel de clar precum în noaptea de dinainte, la sute de km distanță, pe culoarul lung al spitalului, așezat pe targă, inert. TATA a murit. Calvarul a trecut… agitația a dispărut… s-a lăsat liniștea… tata nu mai suferă….

 

Marți… noaptea de 19 spre 20 noiembrie 2018…

Anii au trecut, 17 la număr. Acum scriu despre ce am trăit cu 17 ani în urmă cu aceeași claritate și intensitate trăită atunci. Firesc, tata nu a plecat niciodată din inima și din sufletul meu. Nu sunt și nici nu m-am simțit orfană vreo clipă, tata este cu mine ori de câte ori mă gândesc la el, ori de câte ori îmi doresc. Privesc în urmă și mă întreb ce mi-a lăsat de preț în afara amintirii clipelor frumoase petrecute împreună în multă iubire și înțelegere. Mi-a lăsat crezul că dăruind voi dobândi și că umanitatea ține de a vedea dincolo de propria perspectivă, propria nevoie, propria durere.

Nu am să uit niciodată fraza pe care mi-o rostea des, ori de câte ori aveam tendința de a șovăi în alegeri. Tată, îmi spunea, indiferent dacă faci sau nu ceva în viață oamenii vorbesc, căci așa este natura umană, așa că mai bine fă, tata, căci lumea oricum vorbește, indiferent dacă faci sau nu!

#sustinschimbarea

 

Leave A Comment

Please enter your name. Please enter an valid email address. Please enter message.